Dezrădăcinat


„Reaprindeţi candela în cascioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare
Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne cel din slavile creştine
Ce pacate oare ai savârşit?
Ca Te-au dus acolo şi pe Tine
In Siberii fara de sfârşit… Ion şi Doina Aldea Teodorovici

„Veniseră să rupă din mijlocul nostru pe cei harnici care au supraveţuit în timpul foametei…Oamenii erau îmbarcaţi în camioane şi duşi prin gări. Cei care intenţionam să ne apropiem de arestaţi eram bruscaţi, ameninţaţi. Nici nu ne puteam lua rămas-bun de la rude, căci într-un sat de oameni rar cine nu-i rudă cu tot satul şi ţi se rupea inima de jale de marea de lacrimi vărsate şi de copi, şi de bătrâni, şi de mame.” Vasile Bujac – „Şi tăcerea este o vinovăţie”, „Moldova socialistă”, 1989

Сărţile de istorie sunt cufere bogate de amintiri, nodul ce leagă prezentul de trecut şi viitor. Mărturiile războaielor sângeroase, perioadelor de creştere economică, tensiunilor politice – toate însemnate în filele timpului. De asemenea, aceste cărţi veghează reputaţia sutelor de domnitori, lideri politici, oameni de artă, după ani şi ani de la trecerea lor în nefiinţă. Însă, atâţia eroi anonimi se pierd zilnic în uitare. Nu au cucerit întinsuri nepopulate, nu au construit ziduri nemaivăzute, nu au lăsat omenirii enciclopedii şi romane, pur şi simplu, existenţa lor zbuciumată nu poate fi trecută cu vederea. Sunt aici, aproape de noi, în satele bătrâne îşi trăiesc tăcut zilele şi doar din când în când mai tresar la amintirea unei nopţi de spaimă.

Recent am văzut un film ce m-a impresionat, povestea tragico-comică a unui sat de evrei din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aflaseră că vor fi deportaţi de nazişti aşa că şi-au construit un tren şi au plecat în Palestina păcălind ofiţerii germani. Dacă ar fi să facem o paralelă cu deportările din ţara noastră, ne-am dori ca totul să fi fost atât de simplu. Şi ce frumos ar fi să auzim că au scăpat, că au fugit de teroarea bolşevică, că i-au păcălit pe cei ce le luau cu asalt casele…Frumos ar fi, dar soarta sau mai bine zis, nişte minţi bolnave, pregătiseră o nouă lovitură poporului nostru. Mă întreb ce mai rămăseseră atunci din satele noastre după atâţia ani de război şi foamete?! Şi-au petrecut ostaşii, şi-au îngropat copiii, cum să  se despartă şi de oamenii dragi ce le mai rămăseseră?! Cruzimea sovietică era mereu flămândă, mereu în căutare de noi jertfe.

În 6-7 iulie, Mereniul s-a întunecat de camioane militare, fantomele unui război sângeros ne bântuiau străzile. Băteau în toiul nopţii pe la porţile nefericiţilor şi fără explicaţii îi aruncau în maşinile lor. Din Mereni au fost ridicate 85 de familii, culaci le ziceau – duşmani ai poporului, adică persoane înstărite care trebuiau să plătească pentru păcatul de a avea un pic de pământ. Ce bogaţie puteau avea acei sărmani oameni?  O casă şi câteva animale?!

Acea noaptea a lăsat localitatea noastră toată-n plâns şi suferinţă, de parcă zorii unei noi zile nu mai urmau să apară. Familiile din Mereni alături de alte mii de suflete nevinovate au fost urcate în infinitele trenuri ale durerii – începea călătoria spre capătul Pământului. Acum ne plângem pentru câteva ore petrecute în vagon, dar închipuiţi-vă că acei oameni au ajuns la destinaţie în 20-30 de zile. Desculţi, flămânzi, speriaţi, mergeau spre o Siberie necunoscută. Mulţi dintre ei n-au rezistat cu puţina hrană care li se dădea, cu lipsa de spaţiu şi oxigen, dar mai ales cu nedreptatea care li se făcuse, şi au evadat, au plecat spre Lumi mai drepte. Când trenul a oprit, frigul unei realităţi sfâşietoare a devenit casa celora care suportaseră călătoria. Au luat viaţa de la început, trebuiau să reziste fără adăpost, pâine şi foc. Mulţi dintre ei chiar au rezistat şi s-au întors după ani buni la o poartă ce nu mai era a lor, la geamul unei case străine.

“Iarna ne duceam pe la ora trei noaptea şi stăteam în rând pentru o pâine până dimineaţa. Dădeau pâine numai pentru persoana care stătea în rând. Mai mult nu dădeau. Şi încă era bine dacă puteai să ieşi cu hrinca ceea lipită de piept şi să nu ţi-o ia altul. Când gerul se ridica la 55 de grade, trebuia să mergi cu un băţ aprins în faţa ta, altfel îngheţai…”  Veronica Gh. Postică

Doamne, unde încape în sufletul acestui pământ atâta nedreptate şi chin?!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s