Dezrădăcinat


„Reaprindeţi candela în cascioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare
Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne cel din slavile creştine
Ce pacate oare ai savârşit?
Ca Te-au dus acolo şi pe Tine
In Siberii fara de sfârşit… Ion şi Doina Aldea Teodorovici

„Veniseră să rupă din mijlocul nostru pe cei harnici care au supraveţuit în timpul foametei…Oamenii erau îmbarcaţi în camioane şi duşi prin gări. Cei care intenţionam să ne apropiem de arestaţi eram bruscaţi, ameninţaţi. Nici nu ne puteam lua rămas-bun de la rude, căci într-un sat de oameni rar cine nu-i rudă cu tot satul şi ţi se rupea inima de jale de marea de lacrimi vărsate şi de copi, şi de bătrâni, şi de mame.” Vasile Bujac – „Şi tăcerea este o vinovăţie”, „Moldova socialistă”, 1989

Сărţile de istorie sunt cufere bogate de amintiri, nodul ce leagă prezentul de trecut şi viitor. Mărturiile războaielor sângeroase, perioadelor de creştere economică, tensiunilor politice – toate însemnate în filele timpului. De asemenea, aceste cărţi veghează reputaţia sutelor de domnitori, lideri politici, oameni de artă, după ani şi ani de la trecerea lor în nefiinţă. Însă, atâţia eroi anonimi se pierd zilnic în uitare. Nu au cucerit întinsuri nepopulate, nu au construit ziduri nemaivăzute, nu au lăsat omenirii enciclopedii şi romane, pur şi simplu, existenţa lor zbuciumată nu poate fi trecută cu vederea. Sunt aici, aproape de noi, în satele bătrâne îşi trăiesc tăcut zilele şi doar din când în când mai tresar la amintirea unei nopţi de spaimă.

Recent am văzut un film ce m-a impresionat, povestea tragico-comică a unui sat de evrei din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aflaseră că vor fi deportaţi de nazişti aşa că şi-au construit un tren şi au plecat în Palestina păcălind ofiţerii germani. Dacă ar fi să facem o paralelă cu deportările din ţara noastră, ne-am dori ca totul să fi fost atât de simplu. Şi ce frumos ar fi să auzim că au scăpat, că au fugit de teroarea bolşevică, că i-au păcălit pe cei ce le luau cu asalt casele…Frumos ar fi, dar soarta sau mai bine zis, nişte minţi bolnave, pregătiseră o nouă lovitură poporului nostru. Mă întreb ce mai rămăseseră atunci din satele noastre după atâţia ani de război şi foamete?! Şi-au petrecut ostaşii, şi-au îngropat copiii, cum să  se despartă şi de oamenii dragi ce le mai rămăseseră?! Cruzimea sovietică era mereu flămândă, mereu în căutare de noi jertfe.

În 6-7 iulie, Mereniul s-a întunecat de camioane militare, fantomele unui război sângeros ne bântuiau străzile. Băteau în toiul nopţii pe la porţile nefericiţilor şi fără explicaţii îi aruncau în maşinile lor. Din Mereni au fost ridicate 85 de familii, culaci le ziceau – duşmani ai poporului, adică persoane înstărite care trebuiau să plătească pentru păcatul de a avea un pic de pământ. Ce bogaţie puteau avea acei sărmani oameni?  O casă şi câteva animale?!

Acea noaptea a lăsat localitatea noastră toată-n plâns şi suferinţă, de parcă zorii unei noi zile nu mai urmau să apară. Familiile din Mereni alături de alte mii de suflete nevinovate au fost urcate în infinitele trenuri ale durerii – începea călătoria spre capătul Pământului. Acum ne plângem pentru câteva ore petrecute în vagon, dar închipuiţi-vă că acei oameni au ajuns la destinaţie în 20-30 de zile. Desculţi, flămânzi, speriaţi, mergeau spre o Siberie necunoscută. Mulţi dintre ei n-au rezistat cu puţina hrană care li se dădea, cu lipsa de spaţiu şi oxigen, dar mai ales cu nedreptatea care li se făcuse, şi au evadat, au plecat spre Lumi mai drepte. Când trenul a oprit, frigul unei realităţi sfâşietoare a devenit casa celora care suportaseră călătoria. Au luat viaţa de la început, trebuiau să reziste fără adăpost, pâine şi foc. Mulţi dintre ei chiar au rezistat şi s-au întors după ani buni la o poartă ce nu mai era a lor, la geamul unei case străine.

“Iarna ne duceam pe la ora trei noaptea şi stăteam în rând pentru o pâine până dimineaţa. Dădeau pâine numai pentru persoana care stătea în rând. Mai mult nu dădeau. Şi încă era bine dacă puteai să ieşi cu hrinca ceea lipită de piept şi să nu ţi-o ia altul. Când gerul se ridica la 55 de grade, trebuia să mergi cu un băţ aprins în faţa ta, altfel îngheţai…”  Veronica Gh. Postică

Doamne, unde încape în sufletul acestui pământ atâta nedreptate şi chin?!

 

Anunțuri

Demnitate furată


200.000 de oameni au murit în Basarabia timp de 2 ani, bunici, străbunici, rude ale noastre.Veţi spune că asta e, viaţa, ca toate lucrurile de pe acest Pământ, are un sfârşit. Aveţi dreptate, dar nu şi în acest caz. Mii de români s-au stins nu de bătrâneţe, nu au fost răpuşi de boli, nu au suferit accidente, pur şi simplu au fost lăsaţi să moară. Au plecat suferind, şi-au pierdut speranţa şi  încrederea, au bătut la uşile Cerului cu ochii în lacrimi.Tragedia avea loc acum câteva decenii, în 1946-1947, ani blestemaţi. O umbră ascunsă în ochii bătrânilor, ani de doliu pentru satele Moldovei, o rană deschisă a poporului nostru – foametea.

Am tot auzit de ea  pe la bunici, mulţumeau pentru fiecare masă şi îşi făceau Cruce, se rugau ca copii şi nepoţii lor să nu îndure niciodată foamete. Îi priveam nedumeriţi şi nu puteam înţelege cum e posibil să nu ai nici prânz, nici cină. Nici nu vom înţelege pe deplin vreodată, căci doar  supraveţuitorii acelor clipe pot preţui cu adevărat o fărâmă de pâine…iar noi, noi nu trebuie să le uităm durerea, noi nu trebuie să-i venerăm azi pe cei ce ieri aruncau pe acest pământ teroare. Şi dacă găseam o explicaţie mai puţin dureroasă poate era altfel, dacă acele vieţi nu puteau fi salvate sufletul nu ne era atât de zbuciumat.

Care a fost scopul unei asemenea cruzimi? Păi, e simplu, ţăranului i se demonstra că e dependent, că e mic şi neputincios în faţa unui imperiu nemilos. Cine s-ar mai gândi la libertate, la limbă şi identitate naţională când copilul îi adormea cu gândul la o farfurie plină?!

Aş vrea să pot spune că la Mereni moartea n-a facut ravagii în anii de după război, că printr-o minune sătenii s-au salvat, dar nu e aşa, din păcate. Să facem un exerciţiu al imaginaţiei: să ne închipuim căsuţele, cărările, oamenii acelor timpuri, rutina existenţei lor.Trecuţi printr-un război mondial, îşi plângeau morţii, îşi ungeau rănile şi încercau s-o ia de la capăt, dar…Natura le pregătise un an secetos, cu roadă puţină, iar statul sovietic cerea de mâncare: grâu, seminţe de floarea-soarelui, brânză, fân, ouă, carne, cartofi, lână. Cei ce se împotriveau erau bătuţi, închişi în beci, arestaţi şi duşi în direcţii necunoscute. Piele de animale, ierburi, resturi de porumb – se mânca orice, numai ca stomacul să fie ocupat pentru câteva minute. În Monografia Mereniului am găsit declaraţiile martorilor acestor asasinate. Iată câteva dintre ele:

„…Umflaţi de foame şedeau pe jos şi gemeau. Era un geamăt straşnic, îmi stă şi acum în urechi…Când am venit la cimitir, lumea venea cu morţii în spate: feciorul lui Golovei o târâia de-o mână pe mamă-sa, moartă şi dezbrăcată. A făcut preotul ceremonia de îngropare şi a dat mortul în groapă, iar ceilalţi care aveau morţi cum nu aveau puteri să sape o groapă, au început să-şi arunce morţii în groapa ceea.” Vera T. Barbăroşie

„Mulţi mereneni au plecat atunci în Bucovina după mâncare; aduceau de acolo cartofi şi făină. Mulţi dintre ei mureau de foame pe drum.” Tudor Oglindă

„Ţin minte că lângă gardul spitalului…zilnic, erau adunaţi cam câte 15-20 morţi.” Gheorghe S. Postică

„A fost foametea pentru că aşa-zişii „tovarăşi” care ne-au „eliberat” (ocupanţi sovietici – n.n.), au măturat tot ce-am avut prin poduri.” Haralampie I.Lungu

„Când a ieşit grâu pe dealuri, mă duceam şi mâncam boabe încă necoapte; aşa mi-am mai venit în fire.” Tudor A. Chiriţă

„Au fost cazuri că pentru o bucăţică de pâine oamenii erau omorâţi chiar în stradă.” Ion Gh.Oglindă

„…dacă nu vroiau să intre în colhoz, oamenii trebuiau să moară de foame.”Savelie Gh. Nicula

Am auzit de la bunici atâtea despre întunericul acelor luni, despre strigătul de ajutor al unui sat deznădăjduit. Mi-au povestit că aveau o rezervă de grâu şi porumb ascunsă sub podea, rezervă care le-a salvat viaţa. Mi-au spus că mergeau la furat grâu de pe propriile lanuri, că mâncau răcituri din piele veche de animale. Apoi, rând pe rând au intrat toate familiile în colhoz.

Nu trebuie să căutăm departe eroismul, e lângă noi, e în amintirile buncilor noştri, în pofta lor de viaţă. Mă întreb cum din această tragedie au reuşit să renască aceste meleaguri, cum de mai există o continuitate, prin ce miracol un popor uscat de război, foame şi deportări a dat naştere altor generaţii? Pe de altă parte, cum se face că după câteva decenii unii au uitat totul şi au încredere în răuvoitori?

Astăzi, chiar de ţara noastră mai are de recuperat multe la capitolul dezvoltare economică, fiecare familie de mereneni are o pâine pe masă.

 

 

 

 

Liceul ce-i poartă numele


Faptul că indic la sfârşitul fiecăreia data exactă nu e un moft al meu, ci în primul rând e o dovadă că n-am scris aceste versuri la comanda cuiva într-un termen-record, dar din îndemnul inimii, în momentul când simţeam necesitatea de a aşterne pe hârtie poeziile. N-am fost niciodată în nici un fel de curente literare. Criteriul esenţial la care ţin e următorul: lucrarea artistică nu are nici un rost, dacă e neclară şi inaccesibilă pentru cititor.” Emil Nicula

In Alchimistul lui Paulo Coelho am descoperit următorul gând: Indiferent ce face, orice om de pe acest Pământ joacă un rol important în Istoria lumii. Nu ştiu dacă pot să-i dau crezare sau nu, dar ideea îmi place mult. Fiecare dintre noi lasă câte o urmă în Istoria omenirii: unii au paşii accentuaţi şi greoi sub presiunea frumuseţii sufletului,  dimpotrivă, urmele altora sunt şterse de prima ploaie. Sper că merenenii noştri vor lăsa comunităţii şi lumii întregi ceva cu adevărat valoros, că fiecare mişcare le va fi corectă şi bine gândită. De-a lungul timpului, aici, între coline, s-au născut şi educat adevărate personalităţi, reuşitele lor mă fac mândră de locul din care vin. Probabil, Dumnezeu a aruncat la Mereni sensibilitate şi talent, de aceea, mulţi dintre noi îşi transformă trăirile în melodii, poezie, dans sau pur şi simplu fac din viaţa lor o sărbătoare.  O astfel de valoare, un promotor al culturii şi frumosului a fost Emil Nicula – actor, dramaturg, poet. Şcolit la Institutul de Arte Gavriil Musicescu din Chişinău, a activat ca actor de dramă la teatrul A.S.Puskin, regizor, director al Casei Republicane a Actorului, director la Comitetul de Stat pentru Televiziune şi Radioteleviziune,  redactor şef al programelor culturale. Mereu cu condeiul în mână, a scris satiră şi umor, cronică de teatru şi cinema. S-a stins în 1999, la 60 de ani, însă prin puritatea sufletului său a obţinut eternitatea.

Acum aproximativ 3 ani,  în sala de festivităţi a liceului, avea loc lansarea unui volum de poezii semnat Emil Nicula; familie, prieteni, oameni de artă, profesori, elevi, erau acolo. Cu toţii şi-au amintit de artistul şi prietenul lor drag, iar noi, cei care n-am reuşit să-l cunoaştem, l-am întâlnit în istorisirile lor. Unul dintre colegii lui de la Uniunea Scriitorilor a propus ca liceul să-i poarte numele, aşa că, în urmă cu doi ani, Liceul Teoretic Mereni a devenit Liceul Teoretic Emil Nicula. Parcă e la fel de zglobiu, la fel de senin, dar acum a ieşit din anonimat, poartă un nume, numele unei personalităţi.

Mi s-a întamplat să fiu întrebată de ce am decis să-mi urmez studiile în sat, de ce nu am ales unul dintre faimoasele licee din capitală, doar locuiam atât de aproape. În ţara noastră  studiile  în provincie sunt considerate un handicap, o ruşine, o pierdere de timp. Un mit, doar sunt atâţia copii talentaţi şi conştiincioşi în şcolile noastre, iar performanţele lor sunt invers proporţionale cu resursele care le sunt oferite. Referitor la aceste resurse, noi chiar am avut noroc; săli de clasă frumos mobilate, materiale didactice, laboratoare, centrală autonomă de gaz, spaţii de recreiere, sală de sport, bibliotecă; ni s-au oferit cele mai bune condiţii. Este meritul profesorilor şi administraţiei liceului ce obţin prin proiectele scrise fonduri nerambursabile,  încearcă mereu să creeze un mediu propice învăţării. Orice zi de studiu la Mereni e la fel de intensă: metode noi de predare, conferinţe, concursuri, activităţi extraşcolare, spectacole, într-un aşa ritm cei ambiţioşi obţin performanţe. Totuşi, e greu, e greu să participi la concursuri şcolare importante şi să fii printre puţinii copii veniţi din provincie, trebuie mereu să demonstrezi că se poate…Şi se poate, efortul depus e pe deplin răsplătit prin acea senzaţie unică de autodepăşire care însoţeşte orice diplomă obţinută, orice succes. Dacă aş putea întoarce timpul, aş alege acelaşi liceu, cu aceeaşi profesori deosebiţi, cu tot ce înseamnă anii de şcoală.

 În satul nostru învăţământul are rădăcini adânci, Mereniul a fost printre primele localităţi rurale din Basarabia în care s-au  întemeiat şcoli parohiale. În 1842, o clădire cu două săli de clasă îşi deschidea porţile pentru doritorii de cunoaştere. În 1876, în casa părintelui Ioan Platon, se înfiinţa o şcoală populară de o singură clasă care este transformată peste 8 ani în şcoală ministerială. In anul 1904 şcoala ministerială era frecventată de 66 băieţi şi 6 fete, iar cea parohială – de 14 băieţi şi 4 fete. Tot în acest an, la Mereni era deschisă o şcoală-colonie pentru infractorii minori. În perioada administraţiei româneşti, învăţământul s-a dezvoltat în mod alert, basarabenilor oferindu-li-se posibilitatea să citească în limba strămoşilor.La finele celui de-al doilea război mondial s-a trecut la învăţământul de 7 clase, în 1951 la cel de 10 clase, după un deceniu – la cel de 11 clase, iar în această vară liceul şi-a luat rămas bun de la cea de-a treisprezecea generaţie de absolvenţi…

Îmi doresc din toată inima ca şcolile satelor noastre să nu se stingă, sper că la Mereni întotdeauna vom auzi sunet de clopoţel, că se vor păstra aceste oaze de cunoaştere.

Cufărul cu amintiri


Zbuciumata istorie a Moldovei n-ar putea fi cunoscută şi păstrată dacă n-ar exista asemenea oaze ale iubirii de neam. Cinste celor  care s-au gândit să adune aceste mărturii, să le ordoneze şi să le ofere doritorilor de cunoaştere. Fie ca muzeul să dăinuie peste timp şi urmaşii să ducă aceste nestemate, lăsând la rândul lor moştenirea copiilor.” Cornel Galben, ziarist din România

…Şi mi-e ruşine, ruşine că am mers doar de câteva ori acolo, ruşine că  mi-am zis  să revin şi n-am făcut-o, iar uşa era mereu deschisă. Noi, oamenii moderni, uităm să vizităm un muzeu, să vedem o piesă de teatru sau operă, cică n-avem timp liber. Atunci cum se face de cluburile sunt mereu pline?!  În fine, n-o să vă vorbesc despre morală şi cultură acum, n-am nici un drept, nu mă deosebesc prea mult în mulţime; eu doar o să-mi port gândurile printr-un loc foarte special. Fiecare  muzeu  e un semn, un semn că n-am dat tot uitării, că ne mai pasă… Dacă n-ar exista aceste locuri, dacă n-ar fi oameni pasionaţi de trecut, o mare parte din informaţia acumulată în decursul mileniilor s-ar pierde. Din acest punct de vedere ne putem considera foarte fericiţi, la Mereni avem un muzeu ce funcţionează de peste 30 de ani;  într-o clădire construită prin 1911 şi-au găsit locul circa 8000 piese. Toate aceste dovezi ale bucuriei, ale lacrimilor, ale vieţii, au fost adunate cu ajutorul  arheologilor şi oamenilor simpli, căci satul nostru are atâtea de arătat, atâtea de povestit. El mai păstrează zgomotul miilor de paşi, temeliile sutelor de locuinţe, obiecte care au însoţit viaţa atâtor generaţii. Arheologii au descoperit aici patru aşezări din perioada  daco-romană – sec. IV-II î.Hr. şi o aşezare din epoca bronzului – sec. XVI-XII î. Hr. De asemenea, au fost înregistrate o serie de cimitire tumulare( movile de pământ) cu morminte din diferite perioade, cele mai vechi datând cu mileniul IV. î. Hr. Incredibil, această palmă de pământ a fost adapostul primilor oameni, de aici priveau  spre cer şi îşi puneau mii de întrebări. Civilizaţia umană a evoluat, a găsit atâtea răspunsuri, dar locul a rămas acelaşi, un pic transformat, dar acelaşi. Cu o istorie de peste 6 milenii, nu e de mirare că în sat au fost descoperite locuinţe din epoca bronzului, vârfuri de săgeţi, un topor din piatră, vase pictate, pumnale, spade…  O parte din materialele arheologice descoperite se află la Muzeul de Arheologie al Academiei de Ştiinţe, celelalte – la Muzeul din localitate. Muzeul nostru e clădit pe entuziasm, pe pasiunea unor mereneni care luptă zilnic cu indiferenţa, cu lipsa fondurilor, cu uitarea. E plin de amintiri, plin de sentimente, simplu şi indispensabil în acelaşi timp. Pe cei câţiva metri pătraţi întâlnim primele încercări ale minţii umane de a folosi materia în propriile scopuri, teroarea războaielor mondiale, bucăţi rupte din viaţa satului, tradiţiile şi obiceiurile lui. Impresionant e covorul ţesut manual special pentru muzeu;  pe lângă anul atestării documentare a localităţii mai are imprimată oastea lui Ştefan cel Mare, stema ţării de pe timpul domniei sale şi drapelul cu Sfântul Gheorghe care îl purta în luptă. O serie de fotografii, documente, tablouri, toate şoptesc câte o poveste, un vis sau dezamăgire.  Un muzeu proaspăt restaurat, trecut de curând printr-un mic incendiu, ne priveşte dârz din centrul satului, încăpăţânat să reziste. Cu siguranţă, e un tezaur ce trebuie transferat intact generaţiilor următoare, merită toată grija şi respectul nostru.

Vizitând pentru prima dată acest muzeu suntem fericiţi să constatăm izvoarele comune care leagă neamurile ce trăiesc de o parte şi cealaltă a Pământului. Dumnezeu să ne ajute să secăm dintr-o sorbire graniţele ce ne despart.” Familia Barbăroşie, România