După ultimele veşti…


Ades se întâmplă să numărăm clipe, să le gonim de plictiseală , ne dorim să se sfârşească. Aşteptăm să se încheie un curs plictisitor, să finisăm o zi de muncă, să trecem peste săptămânile de boală. Atâtea şi atâtea secunde trec indiferente pe lângă noi; nu le fructificăm, nu le dăm mare importanţă…S-au rătăcit prin imensitatea timpului fără a genera amintiri, le-am dat uitării. Însă uneori, câteva secunde schimbă destine. Orele noastre de somn sunt nelinişti pentru alţii, un zâmbet aici devine undeva o lacrimă, cerul nostru senin e o furtună în alt colţ de lume. Suntem 7 miliarde de oameni pe acest Pământ, fiecare trăieşte o altă dimensiune a existenţei. În timp ce noi numărăm clipele până la eliberarea de vreo activitate neplăcută, cineva se zbate între viaţă şi moarte. În timp ce noi ne facem planuri, undeva se stinge un vis.

Există clipe neînsemnate  şi momente pe care vrem să le tragem după noi, totuşi…Totuşi suntem responsabili pentru fiecare mişcare, pentru cuvânt, pentru acţiunile noastre. O mică neatenţie ne poate distruge, dar mai ales, îi poate nimici pe cei din jur. Cu ce sunt ei vinovaţi, de ce să sufere în urma faptelor noastre?! Suntem responsabili acasa, în trafic, la locul de muncă, orice interacţiune umană presupune un grad de seriozitate. Or, noi nu locuim izolaţi pe o insulă, trăim printre oameni şi asta implică respect şi grijă reciprocă. Libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea altuia, la fel e şi cu deciziile.

Orice student de la medicină trebuie să conşteintizeze faptul că o informaţie neasimilată acum, poate costa în viitor vieţi. Greşeala lui poate fi fatală. Dacă ai decis să lupţi pentru binele semenilor tăi, fii sigur că eşti capabil s-o faci. Dacă ai obţinut un permis de conducere, fii atent când eşti la volan. Respectă regulile de circulaţie, nu depăşi limita de viteză, nu consuma alcool. Comportamentul tău iresponsabil e un adevărat pericol public. Dacă eşti şoferul unui autocar, nu uita că ai în spate 30-40 de vieţi; mame, fraţi, copii, ce trebuie să se întoarcă acasă. Cine eşti tu ca să-i ucizi? De ce graba, indiferenţa şi neatenţia ta trebuie să le stingă strălucirea?!

Un minut devine o eternitate în mâinile altuia. Un minut se poate transforma în regret etern. Aveţi grijă de clipele voastre, folosiţi-le conştient!

Precizări


Am observat că de curând numele acestui blog şi al meu, personal, a fost amintit într-un conflict online. Pe de o parte am fost lăudată că promovez satul, pe de alta am fost acuzată că rândurile mele sunt false. Ţin să precizez faptul că nu am creat această pagină din dorinţa unui fost sau actual primar, nu încerc să-i fac publicitate nimănui. Îmi place enorm să-mi exprim ideile pe foaie sau online, astă a fost principalul motiv care m-a determinat să scriu aici. Recunosc, ideea mi-a venit în urma lansării unui concurs despre satele noastre, am muncit o lună pentru ca Mereniul să fie desemnat „Cel mai cel sat din Basarabia”, dar n-am reusit. Oricum, unele din articolele şi pozele mele vor aparea într-o carte electronică dedicată localităţilor rurale din ţara noastră. Consider că nu am greşit cu nimic încercând să arăt lumii lucrurile frumoase de la noi, ce ziceţi? Nu am mascat deşeurile de pe margini de drumuri sau alte probleme care ne fac nedemni de această palmă de pământ, pur şi simpu încă nu am scris despre ele. Celora care mă acuză că înfloresc lucrurile le sugerez să citească articolele mele; nu am scris despre bogăţii, petreceri, case şi porţi. Oamenii deosebiţi, locurile cu încărcătură spirituală şi verticalitatea – asta urmăresc. Cu toate astea, sfârşitul acelui concurs nu a adus dispariţia paginii, intenţionez să-i asigur o continuitate şi de ce nu, o evoluţie. Accept critici constructive, dar nu suport ca numele meu să fie pătat pe nedrept!

Eu nu mă las…


“Eu nu mă las de-a noastră limbă

De limba noastră cea română! “

31 august – o zi atât de specială pentru noi, românii din Basarabia. Sărbătoare care atinge o coardă sensibilă a  poporului nostru, Limba noastră cea română a creat în decursul anilor atâtea controverse. Această problemă e atât de veche şi complicată de parcă niciodată nu-i vom găsi capătul. Oricum, la fiecare sfârşit de vară în sufletul meu înfloreşte o speranţă: poate vreodată limba română se va simţi în Basarabia ca la ea acasa.

Trebuie să te naşti şi să creşti între Nistru şi Prut ca să simţi şi să înţelegi nedreptatea care ni se face. Să mergi la unul dintre magazinele din Chişinău şi să ţi se răspundă cu „Ia ne ponimaiu” la salut, să ţi se spună „Govori po ruschi” la fiecare cuvânt al tău, să ai la conducerea statului persoane ce nu cunosc limba oficială. Nu mă înţelegeţi greşit, nu fac descriminări între minorităţi şi populaţia majoritară, respect cultura lor naţională, dar…Odată ce trăiesc de-o viaţă aici ar putea învăţa câteva fraze în română sau măcar s-ar strădui s-o înţeleagă, şi nu e chestiunea de nu pot, ci de nu vreau. Am avut o groază de astfel de experienţe – aşa numitele confruntări cu ruşii pe pământ românesc, am refuzat să le fac pe plac, poate  e o mândrie, eu consider că e respect pentru strămoşii noştri. Desigur, nu sunt toţi aşa, am o mulţime de cunoscuţi de alte naţionalităţi, cetăţeni ai Moldovei, oameni frumoşi şi culţi. Unii dintre ei depun eforturi substanţiale pentru a putea vorbi o română corectă, eu sunt supărată pentru încăpăţânarea celorlalţi, doar nu-i obligăm să renunţe la istoria lor, pur şi simplu ne dorim un pic de respect pentru acest pământ. Spuneţi-mi, dacă unul dintre noi pleacă în Paris să zicem, va aştepta ca toţi francezii să comunice în română sau va încerca să înveţe limba, cu atât mai mult când are de gând să se stabilească acolo?!  Însă cea mai mare greşeală o facem tot noi, cel puţin acei basarabeni care sunt atât de flexibili, atât de manevrabili, cei ce răspund cu „Horoşo” la îndemnul de a vorbi în rusă, cei ce renunţă atât de uşor la graiul matern. E bine, bine că cunoaştem o limbă în plus, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o uitam pe cea maternă. Mă doare sufletul la auzul atâtor fraze româneşti doar pe jumate, la rusismele infiltrate în  discuţiile noastre. Dacă vorbim română, să fie română, dacă e rusă, las’să fie rusă, să nu ne batem joc nici de una, nici de cealaltă! Avem o limbă atât de frumoasă, atât de melodioasă, atât de a noastră, e păcat ce se alege din ea.

Vă felicit pe toţi, să ne bucurăm pentru tot ce avem, să avem grijă de graiul nostru!

P.s: Apropo, azi au fost anunţate rezultatele concursului, Pelinia este localitatea câştigătoare. Felicitări învingătorului, felicitări tuturor participanţilor! De ce să mint, sunt dezamăgită, aşteptam mai multe de la această pagină, dar asta e… Voi face abstracţie de nota mică care m-a îndepărtat de podium şi voi asigura blog-ului meu o continuitate. Îmi pare sincer rău dragi mereneni, mi-am dorit din tot sufletul ca localitatea noastră să obţină titlul de „Cel mai cel sat din Basarabia,” am dat tot ce-am avut mai bun, dar n-a fost momentul nostru de glorie…Poate altcineva, poate altădată.

Vă aşteptăm cu inima deschisă!


“…Şi te uiţi, şi vezi, şi vezi

anul tânăr prin livezi.

Celor pomi şi-acestor mume

le surâzi, le dărui nume.

Vrei să pipăi snopii, sapa,

Te uimeşte graiul, apa… “ Lucian Blaga

Acest blog trebuia să-şi convingă cititorii că Mereniul este „cel mai cel sat din Basarabia “, că nu are egal în lume. Nu ştiu în ce măsură a reuşit; poate trebuia să vă povestesc despre casele şi grădinile oamenilor, despre nunţi şi alte petreceri, despre vin şi bunătăţi, iar eu am răscolit trecutul. Poate dacă spuneam că localitatea mea natală e o gură de rai, un tărâm de poveste, această pagină părea mai atractivă…Însă, nu are nici un rost să vă mint frumos, ştim cu toţii că satele noastre suspină epuizate  la margini de drumuri uitate. Ne aşteaptă, ne cheamă, plâng în urma noastră… Prin intermediul acestui concurs ceaţa uitării a mai fost ştearsă de pe frunţile lor stoarse, am învăţat împreună că orice adăpost, orice familie îşi are rostul în societatea noastră.

Satul meu se mai încăpăţânează să reziste, încearcă să ţină pasul unei lumi grăbite. Ne confruntăm cu aceeaşi emigrare în masă care a lovit întreaga Moldovă, şi de la noi se îndreaptă spre Italia microbuse pline de muncitori, dar nu asta e problema…Nu e nimic rău în faptul  că acum se călătoreşte mai mult, că ni s-au dezlegat ochii. Există alte ţări şi culturi, poţi să pleci pentru o perioadă, important e să vrei şi să te poţi întoarce! Consider că Mereniul îşi va recupera copiii de prin toate colţurile lumii, în acest ţinut răzăşesc există continuitate.

Aici se îmbină armonios confortul vieţii moderne cu intimitatea unei localităţi mai retrase, natura cu tehnologia, distracţia cu liniştea. Prin inima satului nu curge bătrânul Nistru, nu avem nemărginiri de Codri, cetăţi sau castele, dar o plimbare pe câmpurile noastre e ca o briză de aer proaspăt. Liniştea lanurilor aurite, prospeţimea florilor de câmp, simplitatea drumurilor de ţară  sunt perfecte pentru cei în căutare de sine, de meditaţie şi echilibru. Cu o carte în mână te poţi refugia printre stejari şi pini, pe malul unui iaz poţi asculta cântecul apei, satul te va feri oricând de zgomotul civilizaţiei. Dimpotrivă, dacă ai nevoie de confort, în Mereni vei găsi magazine de tot felul, saloane de frumuseţe, vulcanizări, terase de vară, conexiune internet, televiziune satelitară şi unicul  serviciu de taxi la sat din ţară. De asemenea, localitatea noastră poate găzdui în cele câteva localuri frumos amenajate nunţi şi alte petreceri. Cu toate asta, oamenii curaţi la suflet rămân adevărata noastră comoară, mândria satului.

Dacă sunteţi prin Chişinău şi aveţi câteva ore libere, ne ezitaţi să urcaţi în unul dintre autobusele noastre, vă vom aştepta cu inima deschisă!

Demnitate furată


200.000 de oameni au murit în Basarabia timp de 2 ani, bunici, străbunici, rude ale noastre.Veţi spune că asta e, viaţa, ca toate lucrurile de pe acest Pământ, are un sfârşit. Aveţi dreptate, dar nu şi în acest caz. Mii de români s-au stins nu de bătrâneţe, nu au fost răpuşi de boli, nu au suferit accidente, pur şi simplu au fost lăsaţi să moară. Au plecat suferind, şi-au pierdut speranţa şi  încrederea, au bătut la uşile Cerului cu ochii în lacrimi.Tragedia avea loc acum câteva decenii, în 1946-1947, ani blestemaţi. O umbră ascunsă în ochii bătrânilor, ani de doliu pentru satele Moldovei, o rană deschisă a poporului nostru – foametea.

Am tot auzit de ea  pe la bunici, mulţumeau pentru fiecare masă şi îşi făceau Cruce, se rugau ca copii şi nepoţii lor să nu îndure niciodată foamete. Îi priveam nedumeriţi şi nu puteam înţelege cum e posibil să nu ai nici prânz, nici cină. Nici nu vom înţelege pe deplin vreodată, căci doar  supraveţuitorii acelor clipe pot preţui cu adevărat o fărâmă de pâine…iar noi, noi nu trebuie să le uităm durerea, noi nu trebuie să-i venerăm azi pe cei ce ieri aruncau pe acest pământ teroare. Şi dacă găseam o explicaţie mai puţin dureroasă poate era altfel, dacă acele vieţi nu puteau fi salvate sufletul nu ne era atât de zbuciumat.

Care a fost scopul unei asemenea cruzimi? Păi, e simplu, ţăranului i se demonstra că e dependent, că e mic şi neputincios în faţa unui imperiu nemilos. Cine s-ar mai gândi la libertate, la limbă şi identitate naţională când copilul îi adormea cu gândul la o farfurie plină?!

Aş vrea să pot spune că la Mereni moartea n-a facut ravagii în anii de după război, că printr-o minune sătenii s-au salvat, dar nu e aşa, din păcate. Să facem un exerciţiu al imaginaţiei: să ne închipuim căsuţele, cărările, oamenii acelor timpuri, rutina existenţei lor.Trecuţi printr-un război mondial, îşi plângeau morţii, îşi ungeau rănile şi încercau s-o ia de la capăt, dar…Natura le pregătise un an secetos, cu roadă puţină, iar statul sovietic cerea de mâncare: grâu, seminţe de floarea-soarelui, brânză, fân, ouă, carne, cartofi, lână. Cei ce se împotriveau erau bătuţi, închişi în beci, arestaţi şi duşi în direcţii necunoscute. Piele de animale, ierburi, resturi de porumb – se mânca orice, numai ca stomacul să fie ocupat pentru câteva minute. În Monografia Mereniului am găsit declaraţiile martorilor acestor asasinate. Iată câteva dintre ele:

„…Umflaţi de foame şedeau pe jos şi gemeau. Era un geamăt straşnic, îmi stă şi acum în urechi…Când am venit la cimitir, lumea venea cu morţii în spate: feciorul lui Golovei o târâia de-o mână pe mamă-sa, moartă şi dezbrăcată. A făcut preotul ceremonia de îngropare şi a dat mortul în groapă, iar ceilalţi care aveau morţi cum nu aveau puteri să sape o groapă, au început să-şi arunce morţii în groapa ceea.” Vera T. Barbăroşie

„Mulţi mereneni au plecat atunci în Bucovina după mâncare; aduceau de acolo cartofi şi făină. Mulţi dintre ei mureau de foame pe drum.” Tudor Oglindă

„Ţin minte că lângă gardul spitalului…zilnic, erau adunaţi cam câte 15-20 morţi.” Gheorghe S. Postică

„A fost foametea pentru că aşa-zişii „tovarăşi” care ne-au „eliberat” (ocupanţi sovietici – n.n.), au măturat tot ce-am avut prin poduri.” Haralampie I.Lungu

„Când a ieşit grâu pe dealuri, mă duceam şi mâncam boabe încă necoapte; aşa mi-am mai venit în fire.” Tudor A. Chiriţă

„Au fost cazuri că pentru o bucăţică de pâine oamenii erau omorâţi chiar în stradă.” Ion Gh.Oglindă

„…dacă nu vroiau să intre în colhoz, oamenii trebuiau să moară de foame.”Savelie Gh. Nicula

Am auzit de la bunici atâtea despre întunericul acelor luni, despre strigătul de ajutor al unui sat deznădăjduit. Mi-au povestit că aveau o rezervă de grâu şi porumb ascunsă sub podea, rezervă care le-a salvat viaţa. Mi-au spus că mergeau la furat grâu de pe propriile lanuri, că mâncau răcituri din piele veche de animale. Apoi, rând pe rând au intrat toate familiile în colhoz.

Nu trebuie să căutăm departe eroismul, e lângă noi, e în amintirile buncilor noştri, în pofta lor de viaţă. Mă întreb cum din această tragedie au reuşit să renască aceste meleaguri, cum de mai există o continuitate, prin ce miracol un popor uscat de război, foame şi deportări a dat naştere altor generaţii? Pe de altă parte, cum se face că după câteva decenii unii au uitat totul şi au încredere în răuvoitori?

Astăzi, chiar de ţara noastră mai are de recuperat multe la capitolul dezvoltare economică, fiecare familie de mereneni are o pâine pe masă.

 

 

 

 

Eu încă mai sper…


Dacă voi, aveaţi prea mulţi stăpâni

Strigând lozinci amare şi minciuni

V-am iertat, dar acum

Să ne lăsaţi să facem ce vrem noi! Paula Seling, „Suntem liberi”

 Atât de simplă, atât de inocentă, atat de dragă sufletului meu – Şcoala Primară din Mereni. De parcă n-a fost niciodată umbrită de întunericul acestei lumi, încălzită la puritatea copilăriei...Undeva la etajul doi, aveam şi noi o clasă, de fapt, un regat din poveste. Eram printre primii copii carora li se propunea o nouă metodă de învăţământ – Pas cu Pas, lecţii împletite cu jocuri, o adevărată plăcere! Regatul nostru ascundea un secret: sub mocheta grea, descoperită la fiecare oră de istorie, curgea o lungă axă a timpului. Cu o bucată de cretă aspră  îi adăugam câte un an îndepărtat, apoi îi aşteptam povestea. Atunci ne întâlnisem pentru prima dată cu dacii, cu romanii, cu Ştefan cel Mare; eram mândri de poporul nostru. Apoi,  într-o zi  de primăvară,  am urcat pe raze de soare cel mai dârz deal al satului. Panorama unei aşezări străvechi ne bucura privirea, ce frumoasă era casa noastră. De acolo, am numărat colinele ce stau jur-împrejur la paza satului, erau şapte, ca în Roma, ne-a spus profesoara, ca în Roma. Şi am adormit visând la colinele Romei, oare urmaşii acelui imperiu antic ştiau de aşezarea noastră?!

Dacă aş face o clasificare a românilor din Basarabia, iar ca criteriu aş lua sentimentul identităţii naţionale, obţin cu siguranţă două grupe: cei sensibili la trecutul istoric şi cei cărora verticalitatea le lipseşte cu desăvârşire. Primii sunt conştienţi de limba pe care o vorbesc, de întregul din care au fost dezlipiţi şi visează la unire, ceilalţi, mai slabi cu duhul, s-au lăsat manipulaţi, dezrădăcinaţi, au uitat Siberiile de Gheaţă. Trăiesc cu speranţa că la Mereni ponderea celor ce aparţin primei categorii este net superioară celei de-a doua. Eh, de-ar fi peste tot ca la noi, am evita aceste vremuri zbuciumate. La liceu a fost blocată vizita deputaţilor comunişti cu proteste, localitatea noastră a fost singura din raion în care secera şi ciocanul nu a obţinut majoritatea voturilor la alegerile parlamentare din 5 aprilie, noi am fost cu sufletul şi nu numai, alături de protestatarii paşnici  în acel 7 aprilie 2009. Ne dorim un viitor european, visăm la o reală libertate, la recunoaşterea valorilor noastre naţionale. Această palmă de Pământ a oferit de-a lungul timpului spirite nestăpânite, oameni-problemă, duşmanii unor forţe ce doresc să ştergă orice urmă de românism. O astfel de persoană a fost şi Dumitru Margine – actor, dramaturg, desident politic. I-am regăsit istoria pe paginile Monografiei de care vă povesteam şi am rămas impresionată. S-a născut în familia preotului Andrei Margine, familie care s-a refugiat în România, dar Dumitru revine singur în Uniunea Sovietică, fiind primit la început de autorităţi cu braţele deschise. Absolveşte institutul de teatru “Ostrovski” din Leningrad şi este repartizat la teatrul din Bălţi, acolo este condamnat la trei ani de închisoare pentru propagandă antisovietică şi naţionalism. După lungile zile de temniţă revine pe scenă ca actor la teatrul „Luceafărul”.

Avem nevoie de cât mai multe astfel de personalităţi rebele, avem nevoie de o deşteptare generală! Eu încă mai sper, sper că vom lăsa anii zbuciumaţi de rătăcire şi ne vom construi un viitor cu adevărat liber.

Cu sentimentul de aici, de la Mereni, mergem spre Europa”. Mihai Cimpoi – scriitor, academician

Ce-ar fi să-i ascultăm?!


„Căta la noi aşa de blând,                               
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.” Ştefan Octavian Iosif

Aveam vreo 8 anişori cînd în curtea noastră a fost găsită o comoară. Nu, nu era ulciorul cu galbeni, nici lădiţa cu bijuterii, nu era îngropat aur, însă pământul aspru ascundea ceva foarte important. Undeva în adâncuri, ştearsă şi îmbâtrânită zăcea amintirea unor vremuri uitate… După zeci de ani, după ploi infernale şi secete, după urmele sutelor de încălţări ce au trecut îngândurate pe alături, după alte şi alte fire de iarbă scăldate în rouă, câteva raze de soare au trezit şi comoara. O simplă, banală adunătură de pantofi dădea aripi sufletelor noastre de copil. Nu i-am purtat, nu i-am folosit la nimic, probabil că au fost acoperiţi cu ţărână pur şi simplu şi nimeni nici nu s-a gândit la contiunuitate, la un transfer între generaţii. Totuşi, acei pantofi vechi m-au aruncat în braţele bunicii, eram curioasă, vroiam să ştiu cât mai multe despre vieţile celor care au locuit acolo cândva. Acum aproape un secol  alţi mereneni îşi scriau liniştit soarta, iubeau  clipele chiar dacă   ades rutina înlocuia entuziasmul, şi, nimic nu părea să se schimbe…dar s-a schimbat – alţi actori în scenă, alt decor, aceeaşi piesă. Mâine, mâine realitatea de azi va fi doar o poveste, de aceea trebuie să  ne purtăm cu grijă valorile în eternitate.

Comoara e chiar sub ochii noştri, dar trebuie să-i deschidem bine ca s-o vedem, să  ne mai desprindem nasurile de computere şi să privim în ochii bunicilor noştri, ochi ce ascund atâtea. Poate au uitat ce au mâncat aseară, poate nu-şi găsesc ochelarii, dar îşi vor expune tinereţea în cele mai mici detalii, încercaţi ! Istorisirile lor vor fi întrerupte pe alocuri de sfaturi, vor fi pline de culoare şi sens sau pur şi simplu ne vor stârni zâmbet, e de datoria noastră să nu le lăsăm să se stingă sub presiunea timpului. Să nu uităm ce au iubit, cât au suferit, cine i-a rânit, doar purtam câte o părticică din sufletul strămoşilor noştri. Îmi place să le ascult povestirile în seri lungi de iarnă ; de fiecare dată cu ceva nou, clar şi senin mă poartă într-un alt Mereni, Mereniul tinereţii lor…Foamete, doar tristeţe în jur, atât de simplu se moare, atât de simplu ţi se fură speranţa, atât de simplu… Apoi, trec ani, vin cu alte fete mari  de la câmp, o dorinţă arzătoare îmi grăbeşte paşii spre casă, e horă. Îmi răsar bujori în obraji, inima îmi bate tare, simt doar câteva note sărind dintr-o vioară, trăiesc !  Flăcăul ce-l priveam pe ascuns e lângă mine, o bucată de lut pentru doi, în urma noastră creşte o casă…

Şi hoinăresc pe străzile satului de astăzi, mă gândesc la viaţa de atunci, la oameni, la micile lor bucurii. Văd căsuţele din povestirile bunicilor, proaspăt văruite adună pe cuptor o familie mare, o familie unită. Ii zăresc pe cei mai norocoşi dintre copii, cei ce dosesc în traistă o carte veche şi o bucată de pâine, cei ce se grăbesc la şcoală. Aud copitele ce se lovesc greoi de bolovani, un car cu boi se îndreaptă spre sat. Aceste imagini nu s-au dizolvat încă, au rămas pe vecie întipărite pe fiecare pietricică din Mereni.

Înainte de a ne lăuda cu progresul tehnic ce ne uşurează vieţile, înainte de a le vorbi cu termeni sofisticaţi, înainte de a-i declara demodaţi, ce-ar fi să-i ascultăm ?!