Ianuarie


Ianuarie. Un ianuarie de toamnă. Ceaţa şi ploaie, natura a îmbracat veşminte sumbre de gri. De mult timp îmi doream să hoinăresc prin satul nostru. Să surprind natura, să o admir, s-o simt. Acum câteva zile mi-am învins lenea, am înlăturat toate scuzele şi am urcat pe dealul copilăriei mele. Eu şi un decor istovit.Linişte.

Vreau să vă împărtăşesc din impresiile vizuale ale acelei mici ieşiri în natură.

Anunțuri

La capitolul restanţă


Acum câteva săptămâni lansam un apel către voi, aşteptam impresiile de la Hramul 2011. Îmi cer scuze pentru întârziere, din păcate nu am reuşit să public mai devreme gândurile primite.

Valeria Bujac,plecată momentan în SUA cu o bursă de studii, ne-a povestit despre sărbătorile petrecute departe de casă. Iată ce ne-a scris:

Nu în zadar se spune că începi să preţuieşti lucrurile şi persoanele doar atunci când le pierzi. Hramul Mereniului a fost mereu o sărbatoare aşteptată, pentru că ştiam că o să ne întîlnim cu familia şi prietenii, o să sarbătorim frumos şi apoi o să mergem să jucăm o horă cum numai merenenii pot. Şi iată că am ajuns în 2011 şi, cu ajutorul multor persoane, mă aflu pentru un an în SUA… E 21 noiembrie, e luni, e Hramul celui mai drag sat – Mereni. In SUA oamenii nu sarbatoresc aşa ceva, deci prima jumătate de zi nu a fost foarte deosebită. Când am ajuns acasă, după terminarea orelor, în Moldova era deja ora 22:00… Am observat că un prieten a postat pe pagina sa un link, deschizându-l, am gasit un filmuleţ realizat de un consătean despre scumpa noastră localitate. M-a înecat în dor filmuleţul, dar asta nu a fost tot. Intimplator am dat de un reportaj PRO TV. Revăzând peisaje şi chipuri familiare, mi s-au umplut ochii de lacrimi, mi s-a împăienjenit vederea şi m-am convins înca o data ca nu e nicaieri mai bine decât la tine acasă. Oricât de mic nu ar fi satul meu, oricât de mulţi oameni ar pleca din el, eu mereu voi ramâne cu sufletul acolo. Mereni este lacaşul meu sfânt pe pamânt şi doar acolo sânt acasă. Preţuiţi ceea ce aveţi şi pe cei pe care îi aveţi alături… Mi-e dor de tine, satule preaiubit! La Mulţi Ani!

 

Cu gândul la Mereniul nostru


De ani buni localitatea noastră îşi sărbătoreşte hramul la 21 noiembrie. E o sărbătoare cu însemnătate specială pentru toţi merenenii. Indiferent de locul în care ne-a aruncat globalizarea sau mai bine zis situaţia economică, în această zi suntem cu tot sufletul acasă. Acolo au rămas cărările copilăriei noastre, urmele viselor noastre, zâmbetele celor dragi.

Sper că aţi avut o zi luminată, o zi echilibrată în care aţi petrecut şi v-aţi simţit bine. Ar fi frumos să ne împărtăşiţi din amintirile voastre, să ne spuneţi cum aţi sărbătorit, astfel sutele de mereneni plecaţi în străinătate s-ar simţi mai acasă. Deci, lansez un apel, aştept  de la fiecare câteva rânduri cu privire la Hramul 2011. Nu am nevoie de detalii personale sau de  numele celor cu care aţi petrecut, nu vreau să aflu reţetele bucatelor pe care le-aţi pregătit…pur şi simplu, povestiţi-ne cum v-aţi simţit, ce aţi făcut, cum e satul nostru. Aştept mesajele voastre la adresa de mail: marcelush_isabela@yahoo.com până la data de 28 noiembrie, Voi publica fragmente din cele mai reuşite răspunsuri într-un articol viitor. Nu uitaţi, am creat acest blog pentru sufletul fiecărui merenean, aştept colaborarea voastră!

Am fost încântată să vizionez un video original, un mesaj de felicitare pentru localitate. E deosebit, mulţumim Sandu!

Mereniul în toată simplitatea lui


Tot repetam că vreau să scriu despre oamenii deosebiţi nascuţi în localitatea noastră, să descopăr fărâme de frumos în mereneni, în viaţa şi activitatea lor. Astăzi am fost plăcut surprinsă de pozele lui Marian Platonov – student la Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii si Tehnologia Informaţiei din Iaşi. Îl cunosc personal, e un băiat foarte inteligent, ambiţios, cu bun simţ. Mă bucur că a surprins cu aparatul foto momente din viaţa satului natal, momente pe care vreau să le vedeţi şi voi. Bravo, Marian!

Dezrădăcinat


„Reaprindeţi candela în cascioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare
Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne cel din slavile creştine
Ce pacate oare ai savârşit?
Ca Te-au dus acolo şi pe Tine
In Siberii fara de sfârşit… Ion şi Doina Aldea Teodorovici

„Veniseră să rupă din mijlocul nostru pe cei harnici care au supraveţuit în timpul foametei…Oamenii erau îmbarcaţi în camioane şi duşi prin gări. Cei care intenţionam să ne apropiem de arestaţi eram bruscaţi, ameninţaţi. Nici nu ne puteam lua rămas-bun de la rude, căci într-un sat de oameni rar cine nu-i rudă cu tot satul şi ţi se rupea inima de jale de marea de lacrimi vărsate şi de copi, şi de bătrâni, şi de mame.” Vasile Bujac – „Şi tăcerea este o vinovăţie”, „Moldova socialistă”, 1989

Сărţile de istorie sunt cufere bogate de amintiri, nodul ce leagă prezentul de trecut şi viitor. Mărturiile războaielor sângeroase, perioadelor de creştere economică, tensiunilor politice – toate însemnate în filele timpului. De asemenea, aceste cărţi veghează reputaţia sutelor de domnitori, lideri politici, oameni de artă, după ani şi ani de la trecerea lor în nefiinţă. Însă, atâţia eroi anonimi se pierd zilnic în uitare. Nu au cucerit întinsuri nepopulate, nu au construit ziduri nemaivăzute, nu au lăsat omenirii enciclopedii şi romane, pur şi simplu, existenţa lor zbuciumată nu poate fi trecută cu vederea. Sunt aici, aproape de noi, în satele bătrâne îşi trăiesc tăcut zilele şi doar din când în când mai tresar la amintirea unei nopţi de spaimă.

Recent am văzut un film ce m-a impresionat, povestea tragico-comică a unui sat de evrei din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aflaseră că vor fi deportaţi de nazişti aşa că şi-au construit un tren şi au plecat în Palestina păcălind ofiţerii germani. Dacă ar fi să facem o paralelă cu deportările din ţara noastră, ne-am dori ca totul să fi fost atât de simplu. Şi ce frumos ar fi să auzim că au scăpat, că au fugit de teroarea bolşevică, că i-au păcălit pe cei ce le luau cu asalt casele…Frumos ar fi, dar soarta sau mai bine zis, nişte minţi bolnave, pregătiseră o nouă lovitură poporului nostru. Mă întreb ce mai rămăseseră atunci din satele noastre după atâţia ani de război şi foamete?! Şi-au petrecut ostaşii, şi-au îngropat copiii, cum să  se despartă şi de oamenii dragi ce le mai rămăseseră?! Cruzimea sovietică era mereu flămândă, mereu în căutare de noi jertfe.

În 6-7 iulie, Mereniul s-a întunecat de camioane militare, fantomele unui război sângeros ne bântuiau străzile. Băteau în toiul nopţii pe la porţile nefericiţilor şi fără explicaţii îi aruncau în maşinile lor. Din Mereni au fost ridicate 85 de familii, culaci le ziceau – duşmani ai poporului, adică persoane înstărite care trebuiau să plătească pentru păcatul de a avea un pic de pământ. Ce bogaţie puteau avea acei sărmani oameni?  O casă şi câteva animale?!

Acea noaptea a lăsat localitatea noastră toată-n plâns şi suferinţă, de parcă zorii unei noi zile nu mai urmau să apară. Familiile din Mereni alături de alte mii de suflete nevinovate au fost urcate în infinitele trenuri ale durerii – începea călătoria spre capătul Pământului. Acum ne plângem pentru câteva ore petrecute în vagon, dar închipuiţi-vă că acei oameni au ajuns la destinaţie în 20-30 de zile. Desculţi, flămânzi, speriaţi, mergeau spre o Siberie necunoscută. Mulţi dintre ei n-au rezistat cu puţina hrană care li se dădea, cu lipsa de spaţiu şi oxigen, dar mai ales cu nedreptatea care li se făcuse, şi au evadat, au plecat spre Lumi mai drepte. Când trenul a oprit, frigul unei realităţi sfâşietoare a devenit casa celora care suportaseră călătoria. Au luat viaţa de la început, trebuiau să reziste fără adăpost, pâine şi foc. Mulţi dintre ei chiar au rezistat şi s-au întors după ani buni la o poartă ce nu mai era a lor, la geamul unei case străine.

“Iarna ne duceam pe la ora trei noaptea şi stăteam în rând pentru o pâine până dimineaţa. Dădeau pâine numai pentru persoana care stătea în rând. Mai mult nu dădeau. Şi încă era bine dacă puteai să ieşi cu hrinca ceea lipită de piept şi să nu ţi-o ia altul. Când gerul se ridica la 55 de grade, trebuia să mergi cu un băţ aprins în faţa ta, altfel îngheţai…”  Veronica Gh. Postică

Doamne, unde încape în sufletul acestui pământ atâta nedreptate şi chin?!

 

Eu încă mai sper…


Dacă voi, aveaţi prea mulţi stăpâni

Strigând lozinci amare şi minciuni

V-am iertat, dar acum

Să ne lăsaţi să facem ce vrem noi! Paula Seling, „Suntem liberi”

 Atât de simplă, atât de inocentă, atat de dragă sufletului meu – Şcoala Primară din Mereni. De parcă n-a fost niciodată umbrită de întunericul acestei lumi, încălzită la puritatea copilăriei...Undeva la etajul doi, aveam şi noi o clasă, de fapt, un regat din poveste. Eram printre primii copii carora li se propunea o nouă metodă de învăţământ – Pas cu Pas, lecţii împletite cu jocuri, o adevărată plăcere! Regatul nostru ascundea un secret: sub mocheta grea, descoperită la fiecare oră de istorie, curgea o lungă axă a timpului. Cu o bucată de cretă aspră  îi adăugam câte un an îndepărtat, apoi îi aşteptam povestea. Atunci ne întâlnisem pentru prima dată cu dacii, cu romanii, cu Ştefan cel Mare; eram mândri de poporul nostru. Apoi,  într-o zi  de primăvară,  am urcat pe raze de soare cel mai dârz deal al satului. Panorama unei aşezări străvechi ne bucura privirea, ce frumoasă era casa noastră. De acolo, am numărat colinele ce stau jur-împrejur la paza satului, erau şapte, ca în Roma, ne-a spus profesoara, ca în Roma. Şi am adormit visând la colinele Romei, oare urmaşii acelui imperiu antic ştiau de aşezarea noastră?!

Dacă aş face o clasificare a românilor din Basarabia, iar ca criteriu aş lua sentimentul identităţii naţionale, obţin cu siguranţă două grupe: cei sensibili la trecutul istoric şi cei cărora verticalitatea le lipseşte cu desăvârşire. Primii sunt conştienţi de limba pe care o vorbesc, de întregul din care au fost dezlipiţi şi visează la unire, ceilalţi, mai slabi cu duhul, s-au lăsat manipulaţi, dezrădăcinaţi, au uitat Siberiile de Gheaţă. Trăiesc cu speranţa că la Mereni ponderea celor ce aparţin primei categorii este net superioară celei de-a doua. Eh, de-ar fi peste tot ca la noi, am evita aceste vremuri zbuciumate. La liceu a fost blocată vizita deputaţilor comunişti cu proteste, localitatea noastră a fost singura din raion în care secera şi ciocanul nu a obţinut majoritatea voturilor la alegerile parlamentare din 5 aprilie, noi am fost cu sufletul şi nu numai, alături de protestatarii paşnici  în acel 7 aprilie 2009. Ne dorim un viitor european, visăm la o reală libertate, la recunoaşterea valorilor noastre naţionale. Această palmă de Pământ a oferit de-a lungul timpului spirite nestăpânite, oameni-problemă, duşmanii unor forţe ce doresc să ştergă orice urmă de românism. O astfel de persoană a fost şi Dumitru Margine – actor, dramaturg, desident politic. I-am regăsit istoria pe paginile Monografiei de care vă povesteam şi am rămas impresionată. S-a născut în familia preotului Andrei Margine, familie care s-a refugiat în România, dar Dumitru revine singur în Uniunea Sovietică, fiind primit la început de autorităţi cu braţele deschise. Absolveşte institutul de teatru “Ostrovski” din Leningrad şi este repartizat la teatrul din Bălţi, acolo este condamnat la trei ani de închisoare pentru propagandă antisovietică şi naţionalism. După lungile zile de temniţă revine pe scenă ca actor la teatrul „Luceafărul”.

Avem nevoie de cât mai multe astfel de personalităţi rebele, avem nevoie de o deşteptare generală! Eu încă mai sper, sper că vom lăsa anii zbuciumaţi de rătăcire şi ne vom construi un viitor cu adevărat liber.

Cu sentimentul de aici, de la Mereni, mergem spre Europa”. Mihai Cimpoi – scriitor, academician