Precizări


Am observat că de curând numele acestui blog şi al meu, personal, a fost amintit într-un conflict online. Pe de o parte am fost lăudată că promovez satul, pe de alta am fost acuzată că rândurile mele sunt false. Ţin să precizez faptul că nu am creat această pagină din dorinţa unui fost sau actual primar, nu încerc să-i fac publicitate nimănui. Îmi place enorm să-mi exprim ideile pe foaie sau online, astă a fost principalul motiv care m-a determinat să scriu aici. Recunosc, ideea mi-a venit în urma lansării unui concurs despre satele noastre, am muncit o lună pentru ca Mereniul să fie desemnat „Cel mai cel sat din Basarabia”, dar n-am reusit. Oricum, unele din articolele şi pozele mele vor aparea într-o carte electronică dedicată localităţilor rurale din ţara noastră. Consider că nu am greşit cu nimic încercând să arăt lumii lucrurile frumoase de la noi, ce ziceţi? Nu am mascat deşeurile de pe margini de drumuri sau alte probleme care ne fac nedemni de această palmă de pământ, pur şi simpu încă nu am scris despre ele. Celora care mă acuză că înfloresc lucrurile le sugerez să citească articolele mele; nu am scris despre bogăţii, petreceri, case şi porţi. Oamenii deosebiţi, locurile cu încărcătură spirituală şi verticalitatea – asta urmăresc. Cu toate astea, sfârşitul acelui concurs nu a adus dispariţia paginii, intenţionez să-i asigur o continuitate şi de ce nu, o evoluţie. Accept critici constructive, dar nu suport ca numele meu să fie pătat pe nedrept!

Eu nu mă las…


“Eu nu mă las de-a noastră limbă

De limba noastră cea română! “

31 august – o zi atât de specială pentru noi, românii din Basarabia. Sărbătoare care atinge o coardă sensibilă a  poporului nostru, Limba noastră cea română a creat în decursul anilor atâtea controverse. Această problemă e atât de veche şi complicată de parcă niciodată nu-i vom găsi capătul. Oricum, la fiecare sfârşit de vară în sufletul meu înfloreşte o speranţă: poate vreodată limba română se va simţi în Basarabia ca la ea acasa.

Trebuie să te naşti şi să creşti între Nistru şi Prut ca să simţi şi să înţelegi nedreptatea care ni se face. Să mergi la unul dintre magazinele din Chişinău şi să ţi se răspundă cu „Ia ne ponimaiu” la salut, să ţi se spună „Govori po ruschi” la fiecare cuvânt al tău, să ai la conducerea statului persoane ce nu cunosc limba oficială. Nu mă înţelegeţi greşit, nu fac descriminări între minorităţi şi populaţia majoritară, respect cultura lor naţională, dar…Odată ce trăiesc de-o viaţă aici ar putea învăţa câteva fraze în română sau măcar s-ar strădui s-o înţeleagă, şi nu e chestiunea de nu pot, ci de nu vreau. Am avut o groază de astfel de experienţe – aşa numitele confruntări cu ruşii pe pământ românesc, am refuzat să le fac pe plac, poate  e o mândrie, eu consider că e respect pentru strămoşii noştri. Desigur, nu sunt toţi aşa, am o mulţime de cunoscuţi de alte naţionalităţi, cetăţeni ai Moldovei, oameni frumoşi şi culţi. Unii dintre ei depun eforturi substanţiale pentru a putea vorbi o română corectă, eu sunt supărată pentru încăpăţânarea celorlalţi, doar nu-i obligăm să renunţe la istoria lor, pur şi simplu ne dorim un pic de respect pentru acest pământ. Spuneţi-mi, dacă unul dintre noi pleacă în Paris să zicem, va aştepta ca toţi francezii să comunice în română sau va încerca să înveţe limba, cu atât mai mult când are de gând să se stabilească acolo?!  Însă cea mai mare greşeală o facem tot noi, cel puţin acei basarabeni care sunt atât de flexibili, atât de manevrabili, cei ce răspund cu „Horoşo” la îndemnul de a vorbi în rusă, cei ce renunţă atât de uşor la graiul matern. E bine, bine că cunoaştem o limbă în plus, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o uitam pe cea maternă. Mă doare sufletul la auzul atâtor fraze româneşti doar pe jumate, la rusismele infiltrate în  discuţiile noastre. Dacă vorbim română, să fie română, dacă e rusă, las’să fie rusă, să nu ne batem joc nici de una, nici de cealaltă! Avem o limbă atât de frumoasă, atât de melodioasă, atât de a noastră, e păcat ce se alege din ea.

Vă felicit pe toţi, să ne bucurăm pentru tot ce avem, să avem grijă de graiul nostru!

P.s: Apropo, azi au fost anunţate rezultatele concursului, Pelinia este localitatea câştigătoare. Felicitări învingătorului, felicitări tuturor participanţilor! De ce să mint, sunt dezamăgită, aşteptam mai multe de la această pagină, dar asta e… Voi face abstracţie de nota mică care m-a îndepărtat de podium şi voi asigura blog-ului meu o continuitate. Îmi pare sincer rău dragi mereneni, mi-am dorit din tot sufletul ca localitatea noastră să obţină titlul de „Cel mai cel sat din Basarabia,” am dat tot ce-am avut mai bun, dar n-a fost momentul nostru de glorie…Poate altcineva, poate altădată.

Vă aşteptăm cu inima deschisă!


“…Şi te uiţi, şi vezi, şi vezi

anul tânăr prin livezi.

Celor pomi şi-acestor mume

le surâzi, le dărui nume.

Vrei să pipăi snopii, sapa,

Te uimeşte graiul, apa… “ Lucian Blaga

Acest blog trebuia să-şi convingă cititorii că Mereniul este „cel mai cel sat din Basarabia “, că nu are egal în lume. Nu ştiu în ce măsură a reuşit; poate trebuia să vă povestesc despre casele şi grădinile oamenilor, despre nunţi şi alte petreceri, despre vin şi bunătăţi, iar eu am răscolit trecutul. Poate dacă spuneam că localitatea mea natală e o gură de rai, un tărâm de poveste, această pagină părea mai atractivă…Însă, nu are nici un rost să vă mint frumos, ştim cu toţii că satele noastre suspină epuizate  la margini de drumuri uitate. Ne aşteaptă, ne cheamă, plâng în urma noastră… Prin intermediul acestui concurs ceaţa uitării a mai fost ştearsă de pe frunţile lor stoarse, am învăţat împreună că orice adăpost, orice familie îşi are rostul în societatea noastră.

Satul meu se mai încăpăţânează să reziste, încearcă să ţină pasul unei lumi grăbite. Ne confruntăm cu aceeaşi emigrare în masă care a lovit întreaga Moldovă, şi de la noi se îndreaptă spre Italia microbuse pline de muncitori, dar nu asta e problema…Nu e nimic rău în faptul  că acum se călătoreşte mai mult, că ni s-au dezlegat ochii. Există alte ţări şi culturi, poţi să pleci pentru o perioadă, important e să vrei şi să te poţi întoarce! Consider că Mereniul îşi va recupera copiii de prin toate colţurile lumii, în acest ţinut răzăşesc există continuitate.

Aici se îmbină armonios confortul vieţii moderne cu intimitatea unei localităţi mai retrase, natura cu tehnologia, distracţia cu liniştea. Prin inima satului nu curge bătrânul Nistru, nu avem nemărginiri de Codri, cetăţi sau castele, dar o plimbare pe câmpurile noastre e ca o briză de aer proaspăt. Liniştea lanurilor aurite, prospeţimea florilor de câmp, simplitatea drumurilor de ţară  sunt perfecte pentru cei în căutare de sine, de meditaţie şi echilibru. Cu o carte în mână te poţi refugia printre stejari şi pini, pe malul unui iaz poţi asculta cântecul apei, satul te va feri oricând de zgomotul civilizaţiei. Dimpotrivă, dacă ai nevoie de confort, în Mereni vei găsi magazine de tot felul, saloane de frumuseţe, vulcanizări, terase de vară, conexiune internet, televiziune satelitară şi unicul  serviciu de taxi la sat din ţară. De asemenea, localitatea noastră poate găzdui în cele câteva localuri frumos amenajate nunţi şi alte petreceri. Cu toate asta, oamenii curaţi la suflet rămân adevărata noastră comoară, mândria satului.

Dacă sunteţi prin Chişinău şi aveţi câteva ore libere, ne ezitaţi să urcaţi în unul dintre autobusele noastre, vă vom aştepta cu inima deschisă!

Dezrădăcinat


„Reaprindeţi candela în cascioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare
Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne cel din slavile creştine
Ce pacate oare ai savârşit?
Ca Te-au dus acolo şi pe Tine
In Siberii fara de sfârşit… Ion şi Doina Aldea Teodorovici

„Veniseră să rupă din mijlocul nostru pe cei harnici care au supraveţuit în timpul foametei…Oamenii erau îmbarcaţi în camioane şi duşi prin gări. Cei care intenţionam să ne apropiem de arestaţi eram bruscaţi, ameninţaţi. Nici nu ne puteam lua rămas-bun de la rude, căci într-un sat de oameni rar cine nu-i rudă cu tot satul şi ţi se rupea inima de jale de marea de lacrimi vărsate şi de copi, şi de bătrâni, şi de mame.” Vasile Bujac – „Şi tăcerea este o vinovăţie”, „Moldova socialistă”, 1989

Сărţile de istorie sunt cufere bogate de amintiri, nodul ce leagă prezentul de trecut şi viitor. Mărturiile războaielor sângeroase, perioadelor de creştere economică, tensiunilor politice – toate însemnate în filele timpului. De asemenea, aceste cărţi veghează reputaţia sutelor de domnitori, lideri politici, oameni de artă, după ani şi ani de la trecerea lor în nefiinţă. Însă, atâţia eroi anonimi se pierd zilnic în uitare. Nu au cucerit întinsuri nepopulate, nu au construit ziduri nemaivăzute, nu au lăsat omenirii enciclopedii şi romane, pur şi simplu, existenţa lor zbuciumată nu poate fi trecută cu vederea. Sunt aici, aproape de noi, în satele bătrâne îşi trăiesc tăcut zilele şi doar din când în când mai tresar la amintirea unei nopţi de spaimă.

Recent am văzut un film ce m-a impresionat, povestea tragico-comică a unui sat de evrei din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Aflaseră că vor fi deportaţi de nazişti aşa că şi-au construit un tren şi au plecat în Palestina păcălind ofiţerii germani. Dacă ar fi să facem o paralelă cu deportările din ţara noastră, ne-am dori ca totul să fi fost atât de simplu. Şi ce frumos ar fi să auzim că au scăpat, că au fugit de teroarea bolşevică, că i-au păcălit pe cei ce le luau cu asalt casele…Frumos ar fi, dar soarta sau mai bine zis, nişte minţi bolnave, pregătiseră o nouă lovitură poporului nostru. Mă întreb ce mai rămăseseră atunci din satele noastre după atâţia ani de război şi foamete?! Şi-au petrecut ostaşii, şi-au îngropat copiii, cum să  se despartă şi de oamenii dragi ce le mai rămăseseră?! Cruzimea sovietică era mereu flămândă, mereu în căutare de noi jertfe.

În 6-7 iulie, Mereniul s-a întunecat de camioane militare, fantomele unui război sângeros ne bântuiau străzile. Băteau în toiul nopţii pe la porţile nefericiţilor şi fără explicaţii îi aruncau în maşinile lor. Din Mereni au fost ridicate 85 de familii, culaci le ziceau – duşmani ai poporului, adică persoane înstărite care trebuiau să plătească pentru păcatul de a avea un pic de pământ. Ce bogaţie puteau avea acei sărmani oameni?  O casă şi câteva animale?!

Acea noaptea a lăsat localitatea noastră toată-n plâns şi suferinţă, de parcă zorii unei noi zile nu mai urmau să apară. Familiile din Mereni alături de alte mii de suflete nevinovate au fost urcate în infinitele trenuri ale durerii – începea călătoria spre capătul Pământului. Acum ne plângem pentru câteva ore petrecute în vagon, dar închipuiţi-vă că acei oameni au ajuns la destinaţie în 20-30 de zile. Desculţi, flămânzi, speriaţi, mergeau spre o Siberie necunoscută. Mulţi dintre ei n-au rezistat cu puţina hrană care li se dădea, cu lipsa de spaţiu şi oxigen, dar mai ales cu nedreptatea care li se făcuse, şi au evadat, au plecat spre Lumi mai drepte. Când trenul a oprit, frigul unei realităţi sfâşietoare a devenit casa celora care suportaseră călătoria. Au luat viaţa de la început, trebuiau să reziste fără adăpost, pâine şi foc. Mulţi dintre ei chiar au rezistat şi s-au întors după ani buni la o poartă ce nu mai era a lor, la geamul unei case străine.

“Iarna ne duceam pe la ora trei noaptea şi stăteam în rând pentru o pâine până dimineaţa. Dădeau pâine numai pentru persoana care stătea în rând. Mai mult nu dădeau. Şi încă era bine dacă puteai să ieşi cu hrinca ceea lipită de piept şi să nu ţi-o ia altul. Când gerul se ridica la 55 de grade, trebuia să mergi cu un băţ aprins în faţa ta, altfel îngheţai…”  Veronica Gh. Postică

Doamne, unde încape în sufletul acestui pământ atâta nedreptate şi chin?!

 

Demnitate furată


200.000 de oameni au murit în Basarabia timp de 2 ani, bunici, străbunici, rude ale noastre.Veţi spune că asta e, viaţa, ca toate lucrurile de pe acest Pământ, are un sfârşit. Aveţi dreptate, dar nu şi în acest caz. Mii de români s-au stins nu de bătrâneţe, nu au fost răpuşi de boli, nu au suferit accidente, pur şi simplu au fost lăsaţi să moară. Au plecat suferind, şi-au pierdut speranţa şi  încrederea, au bătut la uşile Cerului cu ochii în lacrimi.Tragedia avea loc acum câteva decenii, în 1946-1947, ani blestemaţi. O umbră ascunsă în ochii bătrânilor, ani de doliu pentru satele Moldovei, o rană deschisă a poporului nostru – foametea.

Am tot auzit de ea  pe la bunici, mulţumeau pentru fiecare masă şi îşi făceau Cruce, se rugau ca copii şi nepoţii lor să nu îndure niciodată foamete. Îi priveam nedumeriţi şi nu puteam înţelege cum e posibil să nu ai nici prânz, nici cină. Nici nu vom înţelege pe deplin vreodată, căci doar  supraveţuitorii acelor clipe pot preţui cu adevărat o fărâmă de pâine…iar noi, noi nu trebuie să le uităm durerea, noi nu trebuie să-i venerăm azi pe cei ce ieri aruncau pe acest pământ teroare. Şi dacă găseam o explicaţie mai puţin dureroasă poate era altfel, dacă acele vieţi nu puteau fi salvate sufletul nu ne era atât de zbuciumat.

Care a fost scopul unei asemenea cruzimi? Păi, e simplu, ţăranului i se demonstra că e dependent, că e mic şi neputincios în faţa unui imperiu nemilos. Cine s-ar mai gândi la libertate, la limbă şi identitate naţională când copilul îi adormea cu gândul la o farfurie plină?!

Aş vrea să pot spune că la Mereni moartea n-a facut ravagii în anii de după război, că printr-o minune sătenii s-au salvat, dar nu e aşa, din păcate. Să facem un exerciţiu al imaginaţiei: să ne închipuim căsuţele, cărările, oamenii acelor timpuri, rutina existenţei lor.Trecuţi printr-un război mondial, îşi plângeau morţii, îşi ungeau rănile şi încercau s-o ia de la capăt, dar…Natura le pregătise un an secetos, cu roadă puţină, iar statul sovietic cerea de mâncare: grâu, seminţe de floarea-soarelui, brânză, fân, ouă, carne, cartofi, lână. Cei ce se împotriveau erau bătuţi, închişi în beci, arestaţi şi duşi în direcţii necunoscute. Piele de animale, ierburi, resturi de porumb – se mânca orice, numai ca stomacul să fie ocupat pentru câteva minute. În Monografia Mereniului am găsit declaraţiile martorilor acestor asasinate. Iată câteva dintre ele:

„…Umflaţi de foame şedeau pe jos şi gemeau. Era un geamăt straşnic, îmi stă şi acum în urechi…Când am venit la cimitir, lumea venea cu morţii în spate: feciorul lui Golovei o târâia de-o mână pe mamă-sa, moartă şi dezbrăcată. A făcut preotul ceremonia de îngropare şi a dat mortul în groapă, iar ceilalţi care aveau morţi cum nu aveau puteri să sape o groapă, au început să-şi arunce morţii în groapa ceea.” Vera T. Barbăroşie

„Mulţi mereneni au plecat atunci în Bucovina după mâncare; aduceau de acolo cartofi şi făină. Mulţi dintre ei mureau de foame pe drum.” Tudor Oglindă

„Ţin minte că lângă gardul spitalului…zilnic, erau adunaţi cam câte 15-20 morţi.” Gheorghe S. Postică

„A fost foametea pentru că aşa-zişii „tovarăşi” care ne-au „eliberat” (ocupanţi sovietici – n.n.), au măturat tot ce-am avut prin poduri.” Haralampie I.Lungu

„Când a ieşit grâu pe dealuri, mă duceam şi mâncam boabe încă necoapte; aşa mi-am mai venit în fire.” Tudor A. Chiriţă

„Au fost cazuri că pentru o bucăţică de pâine oamenii erau omorâţi chiar în stradă.” Ion Gh.Oglindă

„…dacă nu vroiau să intre în colhoz, oamenii trebuiau să moară de foame.”Savelie Gh. Nicula

Am auzit de la bunici atâtea despre întunericul acelor luni, despre strigătul de ajutor al unui sat deznădăjduit. Mi-au povestit că aveau o rezervă de grâu şi porumb ascunsă sub podea, rezervă care le-a salvat viaţa. Mi-au spus că mergeau la furat grâu de pe propriile lanuri, că mâncau răcituri din piele veche de animale. Apoi, rând pe rând au intrat toate familiile în colhoz.

Nu trebuie să căutăm departe eroismul, e lângă noi, e în amintirile buncilor noştri, în pofta lor de viaţă. Mă întreb cum din această tragedie au reuşit să renască aceste meleaguri, cum de mai există o continuitate, prin ce miracol un popor uscat de război, foame şi deportări a dat naştere altor generaţii? Pe de altă parte, cum se face că după câteva decenii unii au uitat totul şi au încredere în răuvoitori?

Astăzi, chiar de ţara noastră mai are de recuperat multe la capitolul dezvoltare economică, fiecare familie de mereneni are o pâine pe masă.

 

 

 

 

Eu încă mai sper…


Dacă voi, aveaţi prea mulţi stăpâni

Strigând lozinci amare şi minciuni

V-am iertat, dar acum

Să ne lăsaţi să facem ce vrem noi! Paula Seling, „Suntem liberi”

 Atât de simplă, atât de inocentă, atat de dragă sufletului meu – Şcoala Primară din Mereni. De parcă n-a fost niciodată umbrită de întunericul acestei lumi, încălzită la puritatea copilăriei...Undeva la etajul doi, aveam şi noi o clasă, de fapt, un regat din poveste. Eram printre primii copii carora li se propunea o nouă metodă de învăţământ – Pas cu Pas, lecţii împletite cu jocuri, o adevărată plăcere! Regatul nostru ascundea un secret: sub mocheta grea, descoperită la fiecare oră de istorie, curgea o lungă axă a timpului. Cu o bucată de cretă aspră  îi adăugam câte un an îndepărtat, apoi îi aşteptam povestea. Atunci ne întâlnisem pentru prima dată cu dacii, cu romanii, cu Ştefan cel Mare; eram mândri de poporul nostru. Apoi,  într-o zi  de primăvară,  am urcat pe raze de soare cel mai dârz deal al satului. Panorama unei aşezări străvechi ne bucura privirea, ce frumoasă era casa noastră. De acolo, am numărat colinele ce stau jur-împrejur la paza satului, erau şapte, ca în Roma, ne-a spus profesoara, ca în Roma. Şi am adormit visând la colinele Romei, oare urmaşii acelui imperiu antic ştiau de aşezarea noastră?!

Dacă aş face o clasificare a românilor din Basarabia, iar ca criteriu aş lua sentimentul identităţii naţionale, obţin cu siguranţă două grupe: cei sensibili la trecutul istoric şi cei cărora verticalitatea le lipseşte cu desăvârşire. Primii sunt conştienţi de limba pe care o vorbesc, de întregul din care au fost dezlipiţi şi visează la unire, ceilalţi, mai slabi cu duhul, s-au lăsat manipulaţi, dezrădăcinaţi, au uitat Siberiile de Gheaţă. Trăiesc cu speranţa că la Mereni ponderea celor ce aparţin primei categorii este net superioară celei de-a doua. Eh, de-ar fi peste tot ca la noi, am evita aceste vremuri zbuciumate. La liceu a fost blocată vizita deputaţilor comunişti cu proteste, localitatea noastră a fost singura din raion în care secera şi ciocanul nu a obţinut majoritatea voturilor la alegerile parlamentare din 5 aprilie, noi am fost cu sufletul şi nu numai, alături de protestatarii paşnici  în acel 7 aprilie 2009. Ne dorim un viitor european, visăm la o reală libertate, la recunoaşterea valorilor noastre naţionale. Această palmă de Pământ a oferit de-a lungul timpului spirite nestăpânite, oameni-problemă, duşmanii unor forţe ce doresc să ştergă orice urmă de românism. O astfel de persoană a fost şi Dumitru Margine – actor, dramaturg, desident politic. I-am regăsit istoria pe paginile Monografiei de care vă povesteam şi am rămas impresionată. S-a născut în familia preotului Andrei Margine, familie care s-a refugiat în România, dar Dumitru revine singur în Uniunea Sovietică, fiind primit la început de autorităţi cu braţele deschise. Absolveşte institutul de teatru “Ostrovski” din Leningrad şi este repartizat la teatrul din Bălţi, acolo este condamnat la trei ani de închisoare pentru propagandă antisovietică şi naţionalism. După lungile zile de temniţă revine pe scenă ca actor la teatrul „Luceafărul”.

Avem nevoie de cât mai multe astfel de personalităţi rebele, avem nevoie de o deşteptare generală! Eu încă mai sper, sper că vom lăsa anii zbuciumaţi de rătăcire şi ne vom construi un viitor cu adevărat liber.

Cu sentimentul de aici, de la Mereni, mergem spre Europa”. Mihai Cimpoi – scriitor, academician

Liceul ce-i poartă numele


Faptul că indic la sfârşitul fiecăreia data exactă nu e un moft al meu, ci în primul rând e o dovadă că n-am scris aceste versuri la comanda cuiva într-un termen-record, dar din îndemnul inimii, în momentul când simţeam necesitatea de a aşterne pe hârtie poeziile. N-am fost niciodată în nici un fel de curente literare. Criteriul esenţial la care ţin e următorul: lucrarea artistică nu are nici un rost, dacă e neclară şi inaccesibilă pentru cititor.” Emil Nicula

In Alchimistul lui Paulo Coelho am descoperit următorul gând: Indiferent ce face, orice om de pe acest Pământ joacă un rol important în Istoria lumii. Nu ştiu dacă pot să-i dau crezare sau nu, dar ideea îmi place mult. Fiecare dintre noi lasă câte o urmă în Istoria omenirii: unii au paşii accentuaţi şi greoi sub presiunea frumuseţii sufletului,  dimpotrivă, urmele altora sunt şterse de prima ploaie. Sper că merenenii noştri vor lăsa comunităţii şi lumii întregi ceva cu adevărat valoros, că fiecare mişcare le va fi corectă şi bine gândită. De-a lungul timpului, aici, între coline, s-au născut şi educat adevărate personalităţi, reuşitele lor mă fac mândră de locul din care vin. Probabil, Dumnezeu a aruncat la Mereni sensibilitate şi talent, de aceea, mulţi dintre noi îşi transformă trăirile în melodii, poezie, dans sau pur şi simplu fac din viaţa lor o sărbătoare.  O astfel de valoare, un promotor al culturii şi frumosului a fost Emil Nicula – actor, dramaturg, poet. Şcolit la Institutul de Arte Gavriil Musicescu din Chişinău, a activat ca actor de dramă la teatrul A.S.Puskin, regizor, director al Casei Republicane a Actorului, director la Comitetul de Stat pentru Televiziune şi Radioteleviziune,  redactor şef al programelor culturale. Mereu cu condeiul în mână, a scris satiră şi umor, cronică de teatru şi cinema. S-a stins în 1999, la 60 de ani, însă prin puritatea sufletului său a obţinut eternitatea.

Acum aproximativ 3 ani,  în sala de festivităţi a liceului, avea loc lansarea unui volum de poezii semnat Emil Nicula; familie, prieteni, oameni de artă, profesori, elevi, erau acolo. Cu toţii şi-au amintit de artistul şi prietenul lor drag, iar noi, cei care n-am reuşit să-l cunoaştem, l-am întâlnit în istorisirile lor. Unul dintre colegii lui de la Uniunea Scriitorilor a propus ca liceul să-i poarte numele, aşa că, în urmă cu doi ani, Liceul Teoretic Mereni a devenit Liceul Teoretic Emil Nicula. Parcă e la fel de zglobiu, la fel de senin, dar acum a ieşit din anonimat, poartă un nume, numele unei personalităţi.

Mi s-a întamplat să fiu întrebată de ce am decis să-mi urmez studiile în sat, de ce nu am ales unul dintre faimoasele licee din capitală, doar locuiam atât de aproape. În ţara noastră  studiile  în provincie sunt considerate un handicap, o ruşine, o pierdere de timp. Un mit, doar sunt atâţia copii talentaţi şi conştiincioşi în şcolile noastre, iar performanţele lor sunt invers proporţionale cu resursele care le sunt oferite. Referitor la aceste resurse, noi chiar am avut noroc; săli de clasă frumos mobilate, materiale didactice, laboratoare, centrală autonomă de gaz, spaţii de recreiere, sală de sport, bibliotecă; ni s-au oferit cele mai bune condiţii. Este meritul profesorilor şi administraţiei liceului ce obţin prin proiectele scrise fonduri nerambursabile,  încearcă mereu să creeze un mediu propice învăţării. Orice zi de studiu la Mereni e la fel de intensă: metode noi de predare, conferinţe, concursuri, activităţi extraşcolare, spectacole, într-un aşa ritm cei ambiţioşi obţin performanţe. Totuşi, e greu, e greu să participi la concursuri şcolare importante şi să fii printre puţinii copii veniţi din provincie, trebuie mereu să demonstrezi că se poate…Şi se poate, efortul depus e pe deplin răsplătit prin acea senzaţie unică de autodepăşire care însoţeşte orice diplomă obţinută, orice succes. Dacă aş putea întoarce timpul, aş alege acelaşi liceu, cu aceeaşi profesori deosebiţi, cu tot ce înseamnă anii de şcoală.

 În satul nostru învăţământul are rădăcini adânci, Mereniul a fost printre primele localităţi rurale din Basarabia în care s-au  întemeiat şcoli parohiale. În 1842, o clădire cu două săli de clasă îşi deschidea porţile pentru doritorii de cunoaştere. În 1876, în casa părintelui Ioan Platon, se înfiinţa o şcoală populară de o singură clasă care este transformată peste 8 ani în şcoală ministerială. In anul 1904 şcoala ministerială era frecventată de 66 băieţi şi 6 fete, iar cea parohială – de 14 băieţi şi 4 fete. Tot în acest an, la Mereni era deschisă o şcoală-colonie pentru infractorii minori. În perioada administraţiei româneşti, învăţământul s-a dezvoltat în mod alert, basarabenilor oferindu-li-se posibilitatea să citească în limba strămoşilor.La finele celui de-al doilea război mondial s-a trecut la învăţământul de 7 clase, în 1951 la cel de 10 clase, după un deceniu – la cel de 11 clase, iar în această vară liceul şi-a luat rămas bun de la cea de-a treisprezecea generaţie de absolvenţi…

Îmi doresc din toată inima ca şcolile satelor noastre să nu se stingă, sper că la Mereni întotdeauna vom auzi sunet de clopoţel, că se vor păstra aceste oaze de cunoaştere.